Ceasuri sfidand eternitatea
8 august 2008Era ca acum, cu câteva zile inainte de Sf. Maria, în zori.
…….
Un nisip de 50 de grd. Vegetaţia scurtă şi risipită cu flori crescute în manunchiuri, de o singură culoare, un alt soi de nemuritoare, erau aproape singurele flori care creşteau aici. Şi erau de nestăpânit, lanuri întregi de flori dintr-o singură culoare. Şi nu pot să mai spun care.
N-am să spun nimic nici despre maluri nici despre deltă, căci asta-i o altă poveste din aceleasi flori.
O pădure trăia cum nu credeam că poate să trăiască vreo pădure.
Copaci nu prea înalţi presăraţi intelept, în şiruri lungi, ca nişte tufe uriaşe, cu rădăcinile infipte adanc în nisip.
Spre lizieră, mii de fructe mici, portocalii, pe-atunci încă puţin cunoscute ca leacuri aproape universale,. erau cele mai dese pete de culoare ţâşnind din arbuşti cu ramificaţii grele, năpustite în toate sensurile şi izolate în grupuri, ca nişte pietre de hotar care păreau de netrecut..
În sat, mori vechi de vânt. La maluri, lotci lipoveneşti străine.
Nu plouase de 4 luni, era secetă mare, icoanele fuseseră scoase în porcesiune. Alături erau plimbaţi nişte hoţi de găini venetici, cu pancarte de gât şi tot în acea zi, fuseseră iertaţi.
Am locuit într-o casă acoperită cu stuf la tuşa Varvara.
Casa cea mare, fusese cândva casa unde vieţuise ea. O casă, albă, strălucitoare, cu mobilă masivă, adusă cu greu, avea şi-un şifonier cu oglindă, o ladă de zestre imensă, şi-alături un cuptor vopsit în albastru pal de Prusia.
Era nelocuită de 40 de ani.
Pe pereţi între două covoare cusute în motive geometric-florale, o ramă suspendată în timp despre care n-am cum să vorbesc pentru că nu ştiu mai nimic şi nici nu pot să-mi imaginez.
Ne oferise casa aceea cu o bucurie încrezătoare şi necondiţionată şi dintr-odată ochii ei parcă străluceau şi mai tare, prea tare, nu mai aveau culoarea florilor de pe câmp.
Am intrat, am inspirat adânc, pe ascuns, aerul acela al istoriei scrijelită peste tot cu litere mari azurii de nemaiunit în cuvinte.
Trecuseră câteva ceasuri ca şi unul singur, intrusul ceas care sfida .
Acum eram sigură, am ales casa cu acoperişul din stuf.
A doua zi era Hramul Sfintei Marii, tanti Varvara îmi dăduse generoasă fusta ei din tinereţe, cea mai bună, o fustă de tergal negru plisată şi lungă, o bluză cu nasturi şi mâneci lungi, chiar şi o basma nouă şi mare pe care să mi-o leg la spate, cuvincios şi cuprinzător, căci trebuia să ajungem la slujbă.
Erau 42 de grd.la umbră, nisipul îmi intra în pantofii închişi prin ciorapii care erau parcă mult prea subţiri. Drumul care a urmat mi s-a părut cel mai lung drum făcut pe vreun uscat. Cu toate astea m-am oprit când am văzut fântâna din mijlocul satului. Din aceeaşi găleată beau deopotrivă un om şi calul său. M-am uitat înspre tanti Varvara să-mi dea încuviinţarea. Nu mi-era sete, dar trebuia să beau apă din fântâna aceea.
Până acolo mai erau câteva sute de metri de paşi. M-am descălţat, nisipul ardea atât de tare că m-am gândit să-i dau fiecărui pas un nume de literă. Când am ajuns se terminase pentru a nu ştiu câta oară alfabetul. Întâmplător sau nu am pus mâna pe cumpănă între ultima literă şi începutul primeia. Mi-am scos o găleată plină. Nu credeam c-am să reuşesc s-o scot întreagă. Acest gând însă m-a ruşinat. Am aplecat-o cu greu spre mine, stropii ei reci mi-l excizau însă pe unde cădeau. Am băut cu plesnitură, toată beam şi bluza lui tanti Varvara şi fusta ei a primit udătură.
Mesele lungi de lemn, ne aşteptau afară cu paharele întoarse cu gura în jos.
Am fost ca oaspeţii de seamă aşezaţi în capul uneia dintre ele şi primii serviţi.
Am cerut felul unu de două ori. Ştiam că în întrebările lor mute acesta era cel mai important răspuns.
Peste câteva zile tanti Varvara avea să meargă să ridice o casă alături de jumătate din sat, pe-atunci avea 84 de ani.
Femeile trebuiau doar să lipească aluatul acela gri maroniu impăiat din care nu lipsea din belşug nisipul.
Priveam în picioare pe-o masă, lemnul încrucişat de deasupra mea, prin care soarele se strecurase ca o lamă pe care trebuia s-o astup până când nu se mai zărea nici o urmă. Colţul basmalei îmi servea drept ştergar. Când am terminat eram murdară din cap până-n picioare şi părul îmi mirosea a bălegar, nu ştiam că aşa se numeşte FERICIREA FARA NICIO TEAMA.
La sfârşitul clăcii, pe seară, am băut ţuică cu toţi cei care eram la o masă, din acelaşi pahar şi am mâncat sarmale de mistreţ, aş mai fi cerut o porţie dar mă gândeam să nu se zică că îmi fac un obicei. Tuşa Varvara cu ochii numai o întrebare m-a înţeles şi mi-a cedat din porţia ei 2 sarmale imense.
A doua zi am mers la câmp să scoatem cartofii rămaşi Căruţa era încăpătoare. Nu era prima dată când sfichiuiam o crupă de cal, dar acum n-a fost nevoie decât de glas.
Nabu (Năbuc) avea o inimă mare şi unduiri de lipiţan dacă aveai puterea să nu-i priveşti coastele.
Seara la lumina lămpii de gaz când îi oblojeam un deget care cocea c-o frunză de pătlagină lui tanti Varvara, am văzut ce unghii negre aveam. Într-o zi asta-i oja care se va purta i-am spus şi amândouă am râs. Într-o zi, mi-a spus că voi ajunge şi-o doctoriţă bună şi iar am râs.
La câteva zile de la plecare aflasem că
la Rosetti
a venit ploaia.
Am căutat de curând prin satelit, casa cea mare a lui Tuşa Varvara, biserica, pădurea cu dunele de nisip, totul era acolo, dar casa cea mică cu acoperişul din stuf, nu mai era, poate pentru că nu mai era nici Tanti Varvara.
